Demoni

     

                Gandul terifiant ca moartea, bagandu'si capul pe usa, m'ar putea surprinde imbratisat cu mine insumi, ma cam termina...

  Si doamna asta care umbla cu coasa in stanga si'n dreapta, bate la usa cand nici nu te astepti... rar iti da de'nteles ca'i p'aproape.

  De unde stiu ca este o Ea?
 Pentru ca numai femeile iti fura viata si nici nu realizezi daca mai esti pe pamant sau in pamant.

Neavand curajul de a ma izola undeva in creierul muntilor, de a ma reda mie insumi, de a reinvata sa comunic cu mine, ma ofer ca pe tava oamenilor, ma imbrac cu mantia de om de rand si ma las biciuit,

social. Am zis ca nu am curaj, poate nu e numai asta, adevarul este ca a inceput sa'mi placa sa ascult, devin atat de atent si acaparat de discutie incat ma transpun in ea. 
   De la o vreme nu mai am parca, aceeas concentrare, fara sa vreau raman blocat, privind in gol si ma gandesc... nici eu nu stiu la ce, as vrea sa spun multe dar, ca o ironie a sortii cuvintele mi se disipa, ideile devin opace, nu mai sunt cel ce eram inainte. Stau si dau replay, peste replay dar degeaba.

Da, nu mai sunt acelasi ... m'am schimbat si ma cuprinde mila, mila de mine cand imi este mila de altii, altii fata de care inainte nu simteam decat dispret, dispret ce se transforma foarte usor in ura.
Mi'au ajuns, mi'a ajuns si ura care am purtat'o, mi'a ajuns furia, mi'au ajuns pumnii care'i imparteam la propriu, la figurat dadeam doar palme, usturatoare palme. Si imi pare rau, ca am ranit pe cine nu trebuia.
Repercursiuni au fost multe. Dar m'am saturat sa'mi ingrop prietenii, nu mai am loc de doliu. Pana si demonii din mine s'au saturat de rautate si ii tin inchisi intr’un loc misterios dinauntrul meu, langa inima, prinsi in lanturi. Asa ma plimb in ultima vreme pe strada, cu demonii acestia in mine, bine camuflati de haina mea de om social, de aparenta care sunt, de cuvintele mirobolante pe care si eu ma mir ca pot sa le scot. Ca fapt curios insa, acele lanturi se slabesc atunci cand creierul meu e invadat de alcool, atunci cand imi trimit la culcare ratiunea. Astfel eliberate, instinctele pun stapanire pe mine. Alcoolul face din mine omul bun care nu am curajul sa fiu in restul timpului. Ca un fapt curios, cele mai depline actiuni, cele mai sincere declaratii(le) de iubire (singurele), le’am scos din mine in astfel de momente, baut fiind. Eul indragostit, eul instinctual, eul sexual, toti acesti demoni ai mei stau inchisi in restul timpului, prinsi cu lanturi, sub teroarea unor demoni aflati in libertate, care’mi fac reclama: eul social, eul intelectual, eul timid.

La final ajung sa fiu ceea ce mainile mele vorbesc despre mine. Sunt limita, sunt izvor de dorinta, sunt prapastie. Sunt ceea ce nu pot atinge, sunt ceea ce nu pot cunoaste, sunt intuneric. Sunt cuvinte inca nerostite. Sunt pasiune. Sunt trupurile pe care le’am atins in intunericul noptii, sunt parfumul innebunitor care’mi invadeaza terifiant sangele, sunt extaz, sunt lumina. Sunt ceea ce mainile mele poseda. Sunt trup, sunt carne, sunt aer. Sunt incercare de a fi, sunt incercarea de a te iubii. Sunt limita catre om. Sunt cadere.

Imi pare rau " moarte " dar pentru mine trebuie sa mai astepti, demonii mei nu sunt inca pregatiti.